Există o dramă mai profundă decât sărăcia materială: sărăcia sufletului care L-a pierdut pe Dumnezeu. Relatează %source% o meditație asupra Evangheliei vameșului Zaheu (Luca 19, 1–10), o reflecție despre omul modern: prosper și influent în exterior, dar gol și neliniștit în interior. Povestea lui Zaheu evidențiază că adevărata pierdere nu e lipsa bunurilor, ci pierderea sensului vieții și a întâlnirii cu Dumnezeu.
👉 Micimea sufletului și neliniștea omului contemporan
Zaheu, personaj integrat și respectat în societatea sa, este totodată gol pe dinăuntru, reflectând starea omului modern, bogat în exterior, dar sărac înlăuntru. Evanghelia subliniază că „nu putea să-L vadă din pricina mulțimii, pentru că era mic de statură” (Lc 19, 3). Această „micime” este interpretată ca o expresie a sufletului restrâns de păcat și preocupări materiale, care strâng libertatea și lărgimea vieții interioare.
Filosoful Gabriel Marcel observa că omul contemporan dispune de numeroase mijloace, dar „din ce în ce mai puține sensuri”. Această fragmentare lăuntrică este cauza neliniștii profunde a lui Zaheu, care caută să vadă, nu ce face Iisus, ci cine este El, semn al unei scântei de har ce pregătește schimbarea.
👉 Coborârea și pocăința ca drum spre întâlnirea cu Dumnezeu
Zaheu urcă într-un sicomor, gest ce simbolizează dorința sa de a se ridica deasupra limitărilor sufletești. Totuși, Hristos îl cheamă să coboare: „Zaheu, coboară-te degrabă” (Lc 19, 5). Această coborâre reprezintă smerenia – „smerenia este haina dumnezeirii” –, necesară pentru a gusta întâlnirea cu Dumnezeu și transformarea adevărată.
Acceptându-l în casa inimii sale, Zaheu își schimbă viața, dăruindu-se cu adevărat: „Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit” (Lc 19, 8). Așa se concretizează pocăința ca restaurare și dreptate, iar „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc 19, 9), apelând la prezentul veșnic al harului divin.
