10 iulie: Sfinții 45 Mucenici din Nicopolea Armeniei. În timpul persecuțiilor declanșate de împăratul Licinius (311‑324), o co‑regent cu Constantin cel Mare, scena Nicopolei în Armenia a devenit martirică. În jurul anului 319, peste 45 de creștini, îndrumați de credincioși precum Leontius, Mauricius, Daniel, Anthony, Alexander și alții, și-au mărturisit public credința în Hristos și au cerut cu curaj să fie judecați și torturați pentru aceasta. Procuratorul Lycias sau Licius, impresionat de curajul lor, le-a oferit posibilitatea de a se întoarce la păgânism. Dar martirii au rămas neclintiți, argumentând împotriva falsei închinări la zei străini și trăind o viață virtuoasă. Ei au fost loviți cu pietre, apoi închiși și torturați, dar au continuat să cânte Psalmi în închisoare, conduși de Leontius, care le insufla tărie și speranță, potrivit Basilica. Într-o noapte, în mijlocul cântărilor, a apărut un Înger care i-a anunțat că lupta lor se încheie și că numele lor erau deja înscrise în Cer. Trei dintre soldații gardieni – Meneus și Virilad (Virilad, numit și Belerad) – au asistat la acest eveniment și s-au convertit la creștinism. A doua zi, refuzând din nou să se închine idolilor, au suferit mutilări – mâini și picioare le-au fost tăiate – apoi au fost arși în foc, iar oasele lor aruncate în râu. Credincioșii au recuperat ulterior relicvele, pe care le-au păstrat cu evlavie. După ce persecuțiile au încetat, pe locul suferinței acestora a fost ridicată o biserică dedicată celor 45 de mucenici – un sanctuar al credinței neclintite, recunoscut de Biserica Ortodoxă și cea Catolică, cu sărbătorirea lor pe 10 iulie. Nicopolea, un oraș important în Armenia Mică, avea temple păgâne dedicate lui Zeus și Victoria, fiind și reședință provincială; însă după martiriu, creștinismul și-a lăsat amprenta profundă. După anul 499, un cutremur a distrus orașul, dar împăratul Iustinian a reconstruit zidurile și un mănăstire în cinstea martirilor, deși a rămas o comunitate mică.