În Calendar Ortodox 2024, luna mai aduce sărbătoarea importantă a Învierii lui Iisus Hristos. Sfintele Paști sunt marcate în trei zile – 5, 6 și 7 mai. Până la finalul lunii, mai sunt alte două sărbători cu cruce roșie: Izvorul Tămăduirii și Sfinții Împărați Constantin și Elena. Luna mai este a cincea lună a anului în Calendarul gregorian şi are 31 de zile. Ziua are 14 ore, iar noaptea are 10 ore. Denumirea lunii derivă din latinescul ”maius”. Se presupune că s-ar putea trage şi din ”maiores” care înseamnă bătrâni. O altă interpretare este că se referă la zeiţa ”Maia Maiesta”. Romanii o considerau zeiţa primăverii. Preoţii lui Vulcan, zeul focului, îi ofereau sacrificii în prima zi din luna mai. În Calendarul roman, luna mai era a treia lună a anului. Romanii considerau luna mai neprielnică pentru căsătorii. În tradiţia populară, luna mai indică, prin denumirile sale, timpul florilor (Florar, Florariu) şi exuberanţa vegetaţiei (Frunzar). Luna mai, în tradiţia populară, debutează cu Ziua de Armindeni. Aceasta este sărbătorită pentru odihna pământului, ca să rodească, să nu bată grindina, să nu fie dăunători, să fie vitele sănătoase, vinul bun, oamenii sănătoşi. Se organizează petreceri la iarbă verde, unde se mănâncă miel şi caş şi se bea vin roşu cu pelin. Numită şi ziua pelinului, 1 Mai semnifică în tradiţia populară începutul verii, potrivit Agerpres. Se spune că, dacă plouă în mai şi tună des, în iunie va fi frumos, uscat, va fi belşug. Iar dacă sunt gândaci mulţi, va fi an mănos. Se seamănă inul şi cânepa (după 13 ale lunii), hrişca (după 19), ridichile, castraveţii, fasolea, tutunul (la mijlocul lunii). Se curăţă pomii de gândaci. Se bea pelin. Zicala populară „Mai e Rai” caracterizează cel mai propice timp pentru agricultură: suficient de călduros, precipitaţii abundente, lipsite de grindină şi piatră. Sfânta Irina – Ap. Fapte I, 1-8Ev. Ioan I, 1-17 Predica la Învierea Domnului – Ap. Fapte I, 1-8Ev. Ioan I, 1-17 Duminica nr: 1 Sfântul Simon Zilotul – Harți Învierea Domnului – Sfintele Paşti reprezintă cel mai mare praznic al Bisericii lui Hristos. Semnifică trecerea de la moarte la viaţă prin jertfa Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a primit moartea de bunăvoie, pătimind şi fiind răstignit pe cruce. Iisus Hristos este pentru creştini „Paştile nostru care S-a jertfit pentru noi”, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel (I Cor, 5,7). Trupul Mântuitorului este însă ca un Templu plin de prezenţa şi puterea lui Dumnezeu de aceea el nu poate fi ţinut de moarte în mormânt. „El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate”, spune Sfântul Apostol Pavel (ep. Col. 1, 18). Cu Învierea Lui Iisus Hristos pentru omenire începe o nouă eră, pentru prima dată puterea lui Dumnezeu se arată învingătoare asupra morţii. Credincioșii aduc lumina (lumânarea) aprinsă la slujba de Înviere și o păstrează peste an. Se spune că este bine să fie aprinsă apoi în fața unei icoane. Astfel, casa va fi păzită de rele. Se mai spune că este bine să aduci de la biserică apă sfințită, pentru a fi ferit de boli. În noaptea de Înviere nu este bine să te cerți, ci să primești sărbătoarea cu bucurie și gânduri bune. De asemenea, nu ar fi bine să pui mâna pe sare, că ți-ar putea merge rău tot anul. Oamenii se salută cu ”Hristos a Înviat!/ Adevărat a Înviat!”, timp de 40 de zile, până la Înălțarea Domnului. Obiceiul stropitului: în a doua zi de Paște, băieții merg în casele fetelor și le stropesc cu parfum sau apă. În unele zone, credincioșii duc preparate de Paște la biserică. Acestea se sfințesc trei zile. În alte regiuni, se duce mâncare în cimitir, în amintirea celor trecuți în neființă. De Înviere, pe vremuri se aprindeau focuri pe dealuri, pentru ca lumina soarelui să fie întâmpinată cu bucurie. Se păzea toaca de la biserică, pentru a fi feriți de duhuri rele. Fetele se spălau cu apă dintr-un vas în care puneau ou roșu, argint și fir de busuioc. Pentru noroc. Învierea Domnului este considerată Darul care aduce permanent în omenire crezul lepădării păcatului. Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim s-a întâmplat în dimineata zilei de 7 mai 351, în timpul împăratului Constantiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Crucea luminoasă s-a întins de la Golgota și până la Muntele Măslinilor, pe o distanță de aproximativ 9 km. Se spune că strălucea mai tare decat soarele, potrivit crestinortodox.ro. Sfânta Cruce a rămas pe cer timp de 7 zile. Potrivit istoricului Sozomen, această minune a dus la convertirea multor păgâni și iudei la creștinism. De asemenea, mulți arieni au părăsit erezia, întorcându-se la Biserica Ortodoxă. Izvorul Tămăduirii, sărbătoare închinată Maicii Domnului, Sfânta Fecioară Maria, ne aminteşte o minune. Împăratul Leon cel Mare, înainte de urcarea pe tron, mergând printr-o pădure, a întâlnit un orb rănit care îşi căuta drumul. Leon l-a luat de mână ca să-l conducă, dar la cererea orbului de a-i da apă, a plecat să caute. Negăsind, a auzit un glas care i-a indicat locul unde va găsi apă pentru a potoli setea orbului şi pentru a-i unge ochii lipsiţi de vedere. Urmând cele auzite, Leon a găsit izvorul, care s-a dovedit a fi tămăduitor. Orbul şi-a astâmpărat nu numai setea, dar şi-a recăpătat şi vederea. După ce a ajuns împărat, Leon a ridicat în acel loc o biserică. Iar cu apa acelui izvor s-au vindecat mulţi bolnavi de-a lungul timpului, prin mila şi lucrarea Maicii Domnului, care i s-a descoperit. Izvorul menţionat este o preînchipuire care ne arată Izvorul cel viu al mântuirii noastre: pe Maica Domnului. Credincioşii vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică, ce poate fi băută tot timpul anului. În această zi, după Sfânta Liturghie, în biserici, şi uneori la fântâni şi izvoare, se săvârşeşte slujba sfinţirii apei. În unele părţi din ţară, preoţii merg şi stropesc casele credincioşilor cu această apă sfinţită. Adolescenţii din anumite zone ale ţării obişnuiau să facă legământul juvenil – în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Femeile nu trebuie să spele, să calce sau să croiască îmbrăcăminte. Se stropesc cu apă sfinţită în ziua praznicului şi grădinile şi livezile, pentru a fi un an rodnic. Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, sunt considerați apostolii creştinismului din secolul IV. Pentru marea contribuţie la răspândirea şi înflorirea creştinismului, aceștia au fost trecuţi de Biserica Ortodoxă în rândul sfinţilor şi sunt socotiţi „întocmai cu apostolii”. Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) s-a născut în cetatea Naissus (astăzi, Niş, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. În 313, Constantin a emis Edictul de la Mediolanum (Milan). Era prima recunoaştere oficială a creştinismului, prin care se punea capăt persecuţiilor împotriva creştinilor şi se garanta libertatea credinţei şi a cultului. Din anul 324, Constantin a rămas singur la conducerea Imperiului Roman, poziţie pe care şi-a menţinut-o până la sfârşitul vieţii (337). În această perioadă, Biserica a cunoscut o mare înflorire pe tot întinsul imperiului. La Ierusalim şi în alte locuri din Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, la Roma şi în alte oraşe, s-au ridicat biserici impunătoare. Constantin cel Mare s-a hotărât să părăsească definitiv Roma şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol – oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Sfântul împărat Constantin a fost botezat în Nicomidia de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi de alţi clerici în luna mai 337, cu puţin timp înainte de a muri. A murit la scurt timp după botez, la 22 mai, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.