Diferențele dintre suprafața utilă și suprafața construită în România

În România, distincția între suprafața utilă și suprafața construită este esențială atunci când se analizează proprietățile imobiliare. Aceste două termeni sunt reglementați de legislația existentă, în special prin Legea nr. 114/1996, cunoscută sub numele de "Legea locuinței", și Legea nr. 350/2001, care vizează amenajarea teritoriului și urbanismul locuinței.

Suprafața construită se referă la totalitatea ariei ocupate de o clădire, incluzând pereții exteriori și interiori, balcoanele, terasele acoperite și alte structuri exterioare care sunt menționate în reglementările locale. Acest tip de suprafață ia în calcul toate elementele structurale ale clădirii.

Pe de altă parte, suprafața utilă se reduce la zona efectiv utilizabilă de către locatari, excluzând din măsurătoare grosimea pereților și spațiile tehnice. Aceasta include camerele interne, cum ar fi livingul, dormitoarele, bucătăriile, băile, dar și holurile și depozitele.

Întotdeauna, suprafața utilă este mai mică decât suprafața construită, deoarece include doar acele zone care pot fi folosite efectiv de proprietari. În general, suprafața utilă poate reprezenta între 70-85% din suprafața construită în cazul apartamentelor, având în vedere că diferența constă în grosimea pereților, spațiile comune și alte elemente structurale.

Un exemplu concret ar fi un apartament cu o suprafață construită de 90 mp, din care 75 mp ar reprezenta suprafața utilă. În cazul caselor individuale, procentul dedicat suprafeței utile poate fi chiar mai mare, ajungând la 80-90%, datorită grosimii mai reduse a pereților în raport cu întreaga clădire.

În concluzie, înțelegerea diferențelor dintre suprafața utilă și cea construită este vitală pentru evaluarea corectă a ofertelor imobiliare și pentru a aprecia spațiul disponibil pentru utilizare, un aspect important în contextul creșterii prețurilor din domeniul construcțiilor din România.