Pe data de 5 martie se sărbătorește floarea de colț (Leontopodium alpinum Cass.), numită și floarea-reginei. Această floare rară a fost declarată monument al naturii în 1931 și este ocrotită prin lege în rezervații naturale, precum cea din Rezervația Scărița-Belioara, din județul Alba. În această rezervație geobotanică, situată în munții Mare, la cea mai mică altitudine din Europa, floarea de colț crește în zone stâncoase la circa 600 de metri. Floarea de colț face parte din flora stepelor asiatice și se găsește în zone stâncoase la altitudini cuprinse între 1.800 și 3.000 de metri. Aceasta înflorește vara, în iulie și august, și are dimensiuni cuprinse între 5 și 20 de centimetri. În alte regiuni, plantele pot crește și până la 50-80 de centimetri. Floarea de colț este protejată de perii lânoși albi, care îi oferă protecție împotriva frigului, uscăciunii și radiațiilor ultraviolete. Planta este adesea confundată cu o floare, însă în realitate este o inflorescență, adică un buchet de flori foarte mici grupate în capete galbene și înconjurate de frunze albe catifelate. În tradiția populară românească, floarea de colț este asociată cu dragostea și se spune că demult bărbații își arătau iubirea culegând această floare pentru a o oferi iubitelor lor. În alte legende, aceasta este legată de Nașterea Mântuitorului și se spune că o stea alb-gălbuie a ghidat magii spre Bethleem, oprindu-se în final în munții ascuțiți unde s-a născut floarea de colț. Floarea de colț mai este cunoscută și sub numele de albumeală, albumiță, floare-de-colț, edelweis, flocoșele, steluță sau floarea-doamnei. În Elveția, însemnele de grad ale generalilor au forma acestei flori, iar însemnele trupelor alpine germane, poloneze și austriece poartă floarea de colț ca simbol.